Labirintul cu oglinzi

Labirintul cu oglinzi

Motto: „Obiectele strălucitoare sunt pe placul ochilor lipsiți de profunzime.” (Thomas Carlyle)

 

Imaginea vizuală în detrimentul dezvoltării normale a personalității umane.

La începutul anilor `90, o mare parte din populația fostei URSS a experimentat o așa zisă nouă metodă de tratament, numită bio- sau hipnoterapie. Se spunea că aceasta vindecă toate bolile. Lumea era înnebunită de ședințele televizate ale lui Kașpirovski, unul dintre cei mai renumiți bioterapeuți ai peroadei postsovietice. Nu puțini erau acei care privind regulat programele terapeutului menționat, susțineau că în timpul acestor ședințe, într-adevăr, simțeau unele furnicături, stări de căldură și răceală, amețeli sau grețuri.

Într-un interviu, Kașpirovski afirma că televizunea este o modalitate prin care se poate transmite nu doar o forță hipnotică ci chiar o multiplicare a ei.

Jerry Mander în Four Argument For The Elimination Of Television suține, că primul efect al televiziunii este crearea unei atitudini mentale pasive, „televizorul în loc să antreneze atenția activă, pare să o suspende. El antrenează oamenii pentru a deveni momâi”¹. Cu alte cuvinte, starea pe care o experimentează o persoană care este absorbită de un film, un spectacol televizat sau o emisiune preferată, se poate asemăna uneori cu starea unei persoane hipnotizate.

Trăim într-o peroadă postmodernă în care imaginea vizuală este totul. Nu ne deosebim prea mult de vechii egipteni, greci și romani sau de popoarele subjugate din peroada Evului Mediu, care își venerau zeii până la sacrificiu de sine. Mai mult chiar, putem afirma, că numărul de imagini existente în trecut, adunate toate la un loc, nu se ridică la numărul imaginilor existente azi pe un singur post TV.

Când eram copil, am trăit o experiență deosebită care mi-a marcat profund copilăria. Fiind într-o călătorie la Odesa (Ukraina), am vizitat o cameră specială, în care erau montate multe oglinzi ce reflectau imaginile distorsionate. Această atracție se numea „Camera cu oglinzi”. Țin minte că în interior erau o mulțime de oameni: bărbați, femei și copii. Toți, râdeau în hohote de reflecția hidoasă a propriei imagini. Uitându-mă în jur, m-am pierdut cu firea, pentru că, din cauza acestor imagini distorsionate, o pierdusem din ochi pe mătușa mea care mă adusese acolo. Panicat, am început să o caut.

Publicitate

Suferință spre biruință

Suferinţă spre biruinţă

Ţărână, apă, nori şi vânt…O planetă în Universul infinit numită Tera. Un pământ searbăd, pustiu şi obosit de povara întunericului ce-l acoperea… Nici urmă de viaţa, nici urmă de timp .

Haos, ură, păcat, tristeţe, moarte…

Şi de-o dată Dumnezeu a zis: ,,Să fie lumină!” Şi a fost Lumină. Isus Cristos era lumina. El, Dumnezeul întrupat. În El era viaţa şi viaţa era Lumina oamenilor. Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venit în lume. El era în lume şi lumea a fost făcută prin El însă, lumea nu L-a cunoscut.

Cuvântul care a adus viaţa, ordinea şi viitorul era pus în faţa Legii şi condamnat la moarte.

Se perinda printre vremi imaginea unei grădini, numită Gheţimani, ce purta o  amprentă groaznică… Trădarea…

Ecoul vocii Fiului lui Dumnezeu se mai aude şi acum printre oameni: ,,Iuda,cu o sărutare vinzi tu pe Fiul  Omului?”.

Chin de moarte… Sudoare prefăcută în picături mari de sânge, căzute pe pământul moleşit de răcoarea serii… Cohorte de demoni atacând cu înverşunare sufletul lui Isus… Agonie…  Dar ucenicii dormeau…

Via Dolorosa… Drumul îngust, pavat cu pietre și străjuit pe ambele părţi de case înghesuite şi dughene, azi era mai călcat ca oricând.Un nor dens de praf ridicat de îmbulzeala unei mulţimi agitate… Stigăte poruncitoare…bocetul înfundat al unor femei…toate îţi creau imaginea unui infern în clocot!

Şi iarăşi Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, epuizat, cu o cruce în spate, „dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit încât îţi întorceai faţa de la El iar noi nu L-am băgat în seamă…”

Ne era ruşine pentru că arăta jalnic şi dezgustător … Însângerat şi lovit… Prea puţini erau cei care-i  plângeau de milă. Şi avea pe umăr acel obiect al ruşinii… Crucea…

„Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra  Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit…”

Şi apoi, Golgota… Scena execuţiei era de nedescris şi insuportabilă de privit. Cruzimea ostaşilor înteţită de urletul mulţimii ajunse la cea mai înaltă treaptă. Înferbântaţi, fără pic de milă şi cu o îndemânare de călăi iscusiţi care, abia aşteaptă să vadă agonia celui condamnat, săvârşeau ritualul crucificării…

Natura a reacţionat cu înverşunare împotriva acestui delict. S-a cutremurat pământul din temelii şi s-a făcut întuneric. O ploaie însoţită de tunete şi fulgere a înnăbuşit strigătul îngrozit al mulţimii…

Cerul plângea…

Dar nu mai era mult… Puţin, foarte puţin şi lupta avea să ia sfârşit.

Şarpele vechi, Diavolul îşi simţea deja înfrângerea torturând cu ultimile forţe pe Fiul lui Dumnezeu. Cu o ultimă sforţare Isus a srigat: „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţezi duhul!”.

Haos, ură, păcat, ruină, tristeţe, moarte…

O linişte de mormânt s-a lăsat peste Univers… Lupta se sfârşise…

Curând urma să se arate Biruitorul…

Toate aşteptau să se facă lumină!

Și a fost Lumină!

Falsitatea creștinilor din secolul XXI

Falsitatea creștinului din secolul XXI.
În ultimii ani, printre creștinii de azi există o tendință de categorisire a păcatelor, în mari și mici. Cele mari sunt păcatele strigătoare, care au consecințe mari în societate, cum ar fi: crima, furtul, adulterul etc. iar cele mici sunt: minciuna, bărfa, ipocrizia, vorbirea urâtă ș.a.
Pe cele mari, unii încearcă să nu le facă, fie de frica Judecății de Apoi, fie de ochii lumii. Dar cele „mici”, care sunt foarte multe sau transformat într-o mlaștină în care s-au împotmolit mulți creștini ai zileor noastre.
Unul dintre aceste păcate este falsitatea, care nu este chiar minciună sfruntată. Aceasta este o atitudine de caracter lipsită de sinceritate. Adică, persoana în cauză – una vorbește, alta gândește și de a treia încearcă să convingă interlocutorul. Și toată ipocrizia este din cauza mrejelor plăcerilor de moment. Oamenii vor să fie văzuți și percepuți altfel decât sunt în realitate. Pentru nume, bunuri și poziție sunt gata să facă orice compromis și să dea peste cap orice adevăr.
Dar falsitatea – este o boală veche. În Genesa 3:11-12 Dumnezeu îl întreabă pe om: „Nu cumva ai mâncat din pomul din care îți poruncisem să nu mănânci?”, la care Adam oferă un răspuns „diplomatic”: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom și am mâncat”. Un alt exemplu de ipocrizie găsim în Faptele Apostolilor 5: 1-10, unde ni se relatează despre Anania și Safira, doi soți, aparent foarte generoși dar care preferă să procedeze altfel decât gândesc în realitate. Consecința faptei lor a fost moartea imediată.
Mulți în ziua de azi se conduc de sintagma: „Scopul scuză mijloacele. Fac orice! Nimic nu-mi stă împotrivă!”. Aceștia sunt creștinii bisericii de pe urmă- căldicei, nici reci nici în clocot. În ultima carte din Biblie, Apocalipsa lui Ioan cap. 3: 14-19, este menționată starea bisericii din Laodiceea: „Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogățit, și nu duc lipsă de nimic”, și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac , orb și gol…”.
De fapt, prin atitudinea lor, aceși creștini se mint pe ei înșiși, pentru că roadele falsității niciodată nu întârzie să apară. Astfel, stagnează creșterea Bisericii iar mărturia Ei în lume este compromisă.
Cu părere de rău, această stare este una comodă pentru mulți dintre cei care se implică, într-un fel sau altul, în lucrarea Bisericii. Au văzut că merge și așa…
Așadar, păcatul falsității și duplicității creștinilor din sec. XXI este un păcat la fel de grav ca și celelalte și este vrednic de moarte .

Povara bunătăţii noastre

Povara bunătății noastre

 

          Povara bunătăţii noastre ne apasă… Cu aceste cuvinte şi-a început Mircea Snegur cuvîntul adresat tuturor românilor, de pretutindeni, chemaţi să mai priceapă o dată, o dată pentru totdeauna de s-ar putea, că sabia smereniei noastre ne poate salva de la pieire, dar nu ne va asigura din partea nimănui recunoaşterea tuturor drepturilor noastre fireşti.

          Povara bunătăţii noastre… Cunoaşteţi alte trei cuvinte care pot rezuma la fel de bine istoria şi firea noastră cea păcătos de bună, păcatul săvârşindu-se pe seama urmaşilor care multe au mai avut de tras de pe urma bunătăţii bunilor şi străbunilor noştri? Altora, în Biblie, li se strepezesc dinţii pentru agurida mâncată cu două sau șapte generaţii mai înainte. Iar noi, cunoscând pilda, ne întrecem în a ierta greşiţilor noştri, iar ei deduc din asta că pot greşi la nesfârşit, căci românii nu ştiu să pedepsească, ci numai să ierte greşiţilor lor.

          Povara bunătăţii noastre… Şi a urmat cel mai fantastic text pe care l-am auzit vreodată la televizor! Niciodată limba românească în care a fost redactat un act oficial în ultima jumătate de veac nu a răsunat atât de româneşte! Căci se produce şi această minune: de peste Prut ne vine un model de limbă şi grai românesc pe care noi l-am cam pierdut, îndeosebi condeierii care au inventat limbajul de lemn, „păsăreasca” de odinioară. Din imensul rău ce ni l-au pregătit răpitorii Basarabiei şi din suferinţele fraţilor noştri, acum, când ne regăsim unii cu alţii, descoperim că ne alegem cu un câştig nesperat: tocmai ei, cei urgisiţi în soartă, au ştiut să păstreze comoara cea mai de preţ a neamului: limba română. Textul citit de Mircea Snegur în ziua de sâmbătă, 28 martie, este dovada că la Chişinău se vorbeşte mai româneşte ca la Bucureşti. Mulţumită lor, basarabenilor, limba română literară, atât de secătuită de propria ei românitate, are şansa de a se români la loc, de a-şi îndrepta schilodelile pricinuite de mulţimea de gazetari care odinioară învăţau româneşte abia după ce se învecheau în meseria asta!

        Siluită şi smintită la Bucureşti, pe Sărindari sau la Casa Scânteii, limba română a supravieţuit în varianta ei autentică, în varianta ei cea mai românească, la Chişinău. Dincolo de Prut oamenii s-au minţit unii pe alţii, după 1944, dar s-au minţit în limba rusă. Dincoace de Prut, după 1944, noi ne-am minţit unii pe alţii, în limba română. Am minţit pe româneşte şi Dumnezeu ne-a pedepsit de-am ajuns să vorbim românește ca ne-oamenii! Norocul limbii române s-a chemat soarta grea a basarabenilor, care n-au fost obligaţi să mintă pe româneşte, româna rămânând pentru ei, vreme de o jumătate de veac, limba credinţei şi a adevărului, limba rugăciunilor rostite în gând, limba în care şi-au tăcut suferinţa.

       Am înţeles asta de când l-am citit prima oară pe Vieru şi de fiecare dată când am stat de vorbă cu vreun frate de peste Prut. Am înţeles lucrul acesta de la studenţii basarabeni! Şi l-am înţeles încă o dată când am ascultat cuvîntarea lui Snegur! Ferice de cel care a ticluit acest text, ferice şi de Mircea Snegur că i-a fost pe plac şi l-a slobozit în lume cu prestigiul unui moment istoric. În manualele şcolare ce va trebui cât de curând să le unificăm, acest text se cuvine studiat şi cercetat cu toată dragostea, căci este un text al regăsirii de sine.

Ion COJA

Post scriptum 2011. Textul de mai sus a fost scris pe marginea unui mesaj adresat de Mircea Snegur tuturor românilor, de pe ambele maluri ale Prutului. Nu mai știu dacă și unde am publicat acest comentariu al meu. Poate că la Națiunea sau la Țara Noastră, ori la Adrian Păunescu. După data la care s-a rostit acest mesaj, sâmbătă, 28 martie, se poate stabili exact anul. Ca și motivul pentru care s-a rostit! Republicarea acestui text cred că este mai oportună chiar decât a fost publicarea sa, când va fi fost, prima oară. Ne ajută cineva să recuperăm integral textul rostit de Mircea Snegur pentru a-l pune în chenar? Și altă întrebare: care dintre scriitorii basarabeni îi va fi scris discursul presidențial? Grigore Vieru? …M-aș bucura să aflu ca a fost Ion Druță.

De ce este oportună republicarea acestui text în aceste zile? Ca să ne mai aducem aminte, încă o dată, că 1 Decembrie 1918 a început în luna Martie, la Chișinău!

Autor. prof. Ion Coja

De ce este necesară unirea Republicii Moldova cu România

De ce e necesară unirea Republicii Moldova cu România

TU vrei…
Să trăieşti ca şi până acum? Să-ţi vezi rudele şi prietenii cum se duc în străinătăţi ca să te poată întreţine? Să nu poţi urma facultatea pe care ţi-o doreşti? Să fii nevoit să-ţi numeri fiecare leu din pensie/salariu? Să stai la cozi interminabile ca să-ţi poţi vedea fiul/fiica din Italia?
Sau…
Să fii parte a ceea ce ţi s-a luat cândva cu forţa, a ceea ce ţi s-a furat fără să fii întrebat, fără să ştii sau fără să te fi născut încă? Să te bucuri deschis de şansele infinit mai mari pe care ţi le-ar putea asigura cetăţenia ţării tale şi aducerea ei la tine acasă, fără să te temi că aceste şanse vor fi anulate iar, şi iar şi, iar?
1. Eşti moldovean, deci eşti român. Ţara ta este România. Majoritatea moldovenilor din lumea asta sunt cetăţeni ai României, cea mai mare parte a pământului Moldovei este parte a României. Simte-te mândru că eşti moldovean şi în acelaşi timp român.
2. Cu douăzeci de ani în urmă, mulţi dintre cei care au pus umărul la ieşirea din Uniunea Sovietică şi dobândirea libertăţii, au dorit ca tu să-ţi regăseşti propria ta ţară, România, şi să o poţi readuce la tine.
3. Foştii nomenclaturişti, care erau mai mulţi în Parlament, şi-au dorit păstrarea statului Republica Moldova în scop de îmbogăţire personală. Lor nu le-a păsat de tine.
4. Faptele lor cât s-au aflat la guvernare au arătat foarte clar că nu erau în stare să conducă un stat independent: au ruinat economia, au dispărut sume foarte mari de bani din creditele externe şi din bugetul alcătuit din impozitele pe care tu le plăteai la timp.
5. Unii dintre tovarăşi s-au strecurat în structurile de putere şi te-au condus fără ca tu să poţi schimba asta. Astăzi, ei sunt noii pragmatici statalişti.
6. Ca să poţi fi condus mai uşor, ca ei să te poată fura, te-au minţit spunându-ţi poveşti despre jandarmul român şi au făcut de ocară România. Principiul e clar: “Hoţul strigă: “Prindeţi hoţul!” După care ţi-au spus alte poveşti despre moldoveni, cum că noi, moldovenii, nu am fi români. Ei ţi-au spus asta ca să fie siguri că nu vei vrea să ieşi de sub puterea lor.
7. Un milion de oameni ca tine se află peste hotare în căutarea unei vieţi mai bune. Ei n-au plecat de aici pentru că aşa au vrut, ci pentru că fostele cadre şi tovarăşii lor au pus, în urmă cu douăzeci de ani, interesul lor propriu mai sus de ceea ce ar fi trebuit să facă pentru a-ţi oferi şansa unei vieţi mai bune.
8. Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, actul fondator al statului, îţi dă dreptul să-ţi hotărăşti viitorul aşa cum vrei tu, în mod democratic. Ea îţi dă dreptul să-ţi doreşti unirea cu România fără să-ţi fie frică de nimeni.
9. Unirea Republicii Moldova cu România, făcută în mod onest şi democratic, înseamnă că-ţi vei căpăta înapoi propria ţară. Şi o dată cu ea, posibilitatea de a-ţi relua drumul de pe care ai fost scos în 1940. Drumul tău European, spre bunăstare şi progres. Să ai parte de salarii şi pensii mai mari, să poţi călători liber, fără vize, în spaţiul UE, să beneficiezi de servicii de sănătate de calitate, să poţi studia la şcolile la care îţi doreşti, să poţi lucra legal şi în siguranţă în orice stat al Uniunii Europene, să îţi poţi petrece concediile într-o cabană din Munţii Carpaţi sau admirând bio-diversitatea Deltei Dunării fără a trece înainte pe la zeci de ghişee, să îţi poţi dezvolta o afacere şi parteneriate cu investitorii străini.
10. Dacă ai citit până aici, atunci eşti un învingător. Îţi vei depăşi frica, nesiguranţa şi vei începe să vorbeşti şi cu alţii, prieteni, rude, cunoscuţi, despre unirea cu România. Cu cât mai mult vei vorbi cu ei, cu atât mai aproape va fi unirea. Iar apoi, veţi putea cere împreună autorităţilor de la Chişinău să vă asculte glasul.

Sursa: www. basarabia91.net

Să nu supărăm cumva patriarhul…

Instrument de deznaţionalizare Peste câteva zile Patriarhul Rusiei Kiril va efectua o vizită în Republica Moldova. Nu aş avea nimic împotriva acesteia (cum n-aş fi contra unei eventuale vizite a Papei Benedict al XVI-lea) dacă preafericitul Kiril al Rusiei ar veni la noi ca oaspete. Numai că sfinţia sa vine aici ca stăpân, R. Moldova fiind, în concepţia sa, „teritoriu canonic’” al bisericii ruse. „Moldova este parte a Sfintei Rusii”, a menţionat înalta faţă bisericească, această frază reducând la zero independenţa statului Republica Moldova, conducătorii căruia se înghesuie de pe acum să-i pupe mâna la aeroport. Încă în 1812, ţarul Alexandru I intenţionase să facă din Basarabia o hârtie de prins muşte, noua achiziţie urmând să devină pentru alte popoare exemplu de „administraţie părintească şi liberală”. Ţarul menţionase: „Administrând Basarabia, trebuie cugetat să se aşeze fundamentele unui edificiu mai întins. (Care ar cuprinde şi restul Europei – n.n.). Bulgarii, moldovenii, muntenii şi sârbii caută o Patrie (!), să le uşurăm calea s-o afle”. Acea „Patrie” urma să devină pentru toţi bulgarii, moldovenii, muntenii, sârbii ş.a. Imperiul Ţarului. Biserica rusă a mers mereu în urma armatelor ruse. Unde acestea dădeau o bătălie, ea înfigea câte o cruce. Dar nu de pomenire a celor răpuşi, de-o parte şi de alta a confruntărilor (adeseori dintre ortodocşi şi ortodocşi), ci de însemnare a „teritoriului spiritual”. Se crea impresia că armata rusă luptă mai degrabă pentru biserica rusă (cu invocarea luptei pe viaţă şi pe moarte contra „păgânilor”, care de multe ori erau creştini, fiind numiţi astfel numai pentru faptul că nu vorbeau ruseşte). Invocând „ortodoxia” („Patria mea e Ortodoxia”, cum ar fi zis mitropolitul Petru Movilă), trupele ţariste cucereau teritorii străine, pe care le înglobau ca proprietăţi ale imperiului. După alipirea Basarabiei la împărăţia din răsărit, biserica a devenit un instrument brutal de rusificare şi deznaţionalizare. Iniţial, mai marii bisericii basarabene, instalaţi aici de Kremlinul ortodox, au făcut să distrugă clerul naţional, substituindu-1 cu cel rus, de preferinţă – preoţi militari. Atunci a luat naştere proverbul nostru: „La cuvinte e creştin, da’ la inimă-i păgân „. Cel mai zelos în acest sens a fost arhiepiscopul Serafim Ciceagov (1856-1937), care i-a scos din bisericile satelor moldoveneşti pe toţi preoţii care îndrăzneau să spună din amvon „Tatăl nostru” în limba română (acesta a fost canonizat recent de Biserica Rusă). Un alt arhiepiscop al Basarabiei Pavel Lebedev a adunat către sfârşitul secolului XIX din lăcaşurile Basarabiei toate cărţile scrise şi editate în limba noastră, încălzind cu ele câteva ierni la rând sobele Arhiepiscopiei din Chişinău. Biserica Rusă încă nu şi-a cerut scuze de la poporul basarabean pentru această „politică culturală” devastatoare pentru spiritualitatea noastră. În secolul XIX Biserica Rusă încerca să convingă oamenii satelor noastre că Iisus ar fi fost rus, iar Celui de Sus, ca să te înţeleagă, trebuie să i te rogi doar în ruseşte. În secolul XX în calendarele bisericeşti erau consemnate cu roşu zilele de naştere ale lui Lenin şi Stalin, pe care preoţii erau obligaţi să-i pomenească în liturghiile lor pe aceşti demolatori de lăcaşuri sfinte şi ucigaşi de feţe bisericeşti (E ca şi cum s-ar fi rugat: „Doamne, iartă păcatele Satanei şi odihneşte-o în loc cu lumină, în loc cu verdeaţă…). În timpul Războiului pentru Independenţă de la Nistru (1991-1992), Patriarhia Rusă a binecuvântat trupele de cazaci în „lupta lor sfântă contra cotropitorilor români”. Azi majoritatea preoţilor „Mitropoliei întregii Moldove” (!) lasă impresia că nu se roagă Celui de Sus, ci Moscovei. Recent episcopul Nicodim (tot el preotul Ioan Vulpe din Orhei) menţionase: „Eu mă mândresc cu faptul că patria mea, Moldova, face parte din Rusia Sfântă”… Etc. Ce caută Kiril în Basarabia?

ШКОЛЬНАЯ ПРОГРАММА по РЕЛИГИИ

МИНИСТЕРСТВО ОБРАЗОВАНИЯ РЕСПУБЛИКИ МОЛДОВА

ШКОЛЬНАЯ ПРОГРАММА

 

КЛАССЫ  1 – 9

  

                 РЕЛИГИЯ
для преподавания христианства согласно исповеданию евангелистов и адвентистов седьмого дня 

Кишинёв 2011

 

1. 1.    ВВЕДЕНИЕ

 

Настоящий учебный план представляет собой нормативный документ по предмету Религия для 1-9 классов.

В соответствии с Постановлением Правительства № 596 от 2 июля 2010, предмет Религия включён в план школьного расписания учебных заведений начального и гимназиального уровня, начиная с 1 сентября 2010, и будет преподаваться факультативно, на основании заявлений родителей или опекунов учеников.

Мы живём в эпоху, когда моральные индикаторы потеряли свою единую направленность и указывают во все возможные направления, так что те, кто нуждается в ориентировке, скорее ещё больше запутаются, нежели найдут должное направление. Это эпоха морального релятивизма, который утверждает, что все моральные ценности носят относительный характер, а это, в свою очередь, породило моральный хаос и ввергло мир в поиски критериев, по которым можно было бы определить, что – хорошо, а что – плохо. Таким образом, мы пришли к моральному конфузу как на личном, так и на общественном уровне. В этом контексте изучение Религии как школьного предмета было вызвано разнообразием социальной ситуации, сложившейся сегодня, в которой различные религиозные конфессии видят нужду в укреплении моральных ценностей, в том числе и на воспитательном и образовательном уровне.

Предмет Религия играет особо важную роль в формировании личности учеников, в кристаллизации определённых навыков и способностей, необходимых для продолжения обучения на протяжении всей их жизни и активного вовлечения в общество знаний.

CURRICULUM ŞCOLAR LA RELIGIE

 

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA 

CURRICULUM   ŞCOLAR

 CLASELE  I – IX

RELIGIA
pentru predarea creștinismului de rit evanghelic

și adventist de ziua a șaptea

Chişinău 2011

1. NOTĂ DE PREZENTARE

Preliminarii

Prezentul curriculum constituie documentul normativ al disciplinei şcolare Religia pentru clasele I-IX.

În conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 596 din 2 iulie 2010, disciplina Religia este inclusă în schema orară şcolară a instituţiilor de învăţământ primar şi gimnazial, cu începere de la 1 septembrie 2010, şi va fi predată opţional, în baza cererii părinţilor sau a tutorilor legali ai elevilor.

Trăim într-o epocă în care indicatoarele morale şi-au pierdut unidirecţionalitatea, arătând de acum în toate direcţiile posibile, astfel că cei care au nevoie de o îndrumare sunt mai degrabă încurcaţi decât îndrumaţi. Este epoca relativismului moral care susţine că toate valorile morale sunt relative, iar acest lucru a dat naştere la haos moral şi lumea este în căutarea criteriilor după care s-ar putea stabili ce este Bine şi ce este Rău. Astfel s-a ajuns la confuzie morală la nivel individual, precum şi la nivel comunitar. În acest context, studierea Religiei ca disciplină şcolară este generată de diversitatea situației sociale actuale, în care se manifestă preocuparea pentru aprofundarea conţinutului moral din partea tuturor confesiunilor religioase, ca şi pentru valorificarea valenţelor formativ-educative ale acestui domeniu.

Disciplina Religia are un rol deosebit de important în formarea personalităţii elevilor, în cristalizarea unor deprinderi şi abilităţi necesare pentru a le asigura accesul la învăţarea pe toată durata vieţii şi integrarea activă într-o societate bazată pe cunoaştere.

Hoții din București versus hoții din R. Moldova

Hoții din București versus hoții din R. Moldova

La București, prin anii `96-`99 erau la modă hoții de buzunare. Pe atunci eram student la Universitatea din București. De la cămin la facultate circulam cu autobusul nr. 178. Se zvonea că fiecare hoț sau grup de hoți își avea propriul traseu și niciodată nu-și intrau unii altora pe teritoriu. Așadar, ei aveau o lege hoțească pe care o respectau și de care nu abuzau. Câțiva colegi din cămin am declarat război acestor hoți. Ne-am propus neutralizarea oricărei tentative de furt în transportul public. Era de fapt un fel de vânătoare. Pentru a-i identifica, ne urcam în autobus și urmăream cum se comportă pasagerii. Hoții erau cetățeni cu tenul mai tuciuriu(sic) așa că nu trebuia să urmărim chiar pe toată lumea. În scurt timp i-am identificat pe toți. Unii activau singuri iar alții, în grup. Aveau diferite tactici de a distrage pasagerii pentru a le fura din buzunare sau din genți. În acea perioadă, bucureștenii care circulau în transportul public erau terorizați de acești hoți. Nu cred că era rută pe care să nu activeze asemenea indivizi. Ceea ce făceam noi era foarte riscant pentru că hoții aveau asupra lor arme albe, cuțite, lame iar uneori chiar bâte sau bare de metal. Călătorii fideli îi cunoșteau deja și atunci când urcau hoții se producea un fenomen care îmi producea dezgust și pe care nu-l pot uita. Imediat ce urcau hoții, în loc ca oamenii să se agite și uniți să-i abordeze pentru a-i intimida măcar, cei care îi observau, se întorceau cu spatele, se făceau că nu observă sau chiar coborau din transport. Așa soi de reacție se numește lașitate. Nu agreez oamenii lași și lingușitori dar nici profitorii. De obicei, hoții care activau în grup se urcau în transport, puneau ochii pe victimă apoi, îmbrâncinduse sub pretextul că își fac loc, o izolau de ceilalți pasageri. Operațiunea înstrăinării de portofel sau de alte bunuri era deja un fleac, mai ales atunci când toți tăceau și se făceau că plouă. Mai periculoși erau cei care activau singuri. Aceștia erau discreți și foarte buni specialiști în extragerea portofelelor fără ca păgubitul să simtă ceva.

Așadar, am avut multe peripeții cu acești hoți. Bătăi, bruscări fizice și verbale, scandaluri etc. Singurii care ne susțineau în aceste acțiuni erau gardienii publici care se implicau activ în neutralizarea hoților. Timp de câțiva ani au fost prinși toți hoții, amendați sau băgați la zdup.

Ceea ce se întâmplă în Republica Moldova este oarecum asemănător cu ceea ce se întâmpla prin anii `96-`99 în transportul public din București. Diferența este că hoții de aici nu sunt neapărat tuciurii și actvează cu un alt statut iar noi, cei care facem parte din societate, nu ne prea putem opune. Hoții noștri de fapt ne sunt șefi și legiuitori. Sunt intelectuali manierați, îmbrăcați la patru ace. Sunt hoți de țară și de neam. Umblă cu gărzi de corp și în mașini speciale. Spre deosebire de hoții din București, cei de la noi, folosind diferite scheme meschine, fură de la toți fără jenă și bun simț. Plahotniuci, voronini, lupi și filați toți fură(lucrează) iar cei care mai au curaj să se ia de ei au probleme mari și Unul Dumnezeu îi protejează, că la noi poliția este cumpărată și răscumpărată.  Chiar și cei care încearcă să-i demascheze se trezesc cu buzunarele goale și fără sandale… Agenții economici, din diferite motive, se tot pomenesc pe diferite liste negre. Ca pe vremea haiducului Kotovski, se fură ca-n codru. Nu e mare taină că prin firme offshore se spală milarde de dolari. Traficul de ființe umane, droguri și arme este la el acasă. Prin urmare, este așa o busculadă că lumea e îngrozită și dezorientată.

Trebuie să menționez un lucru important. Este nedrept să împărțim hoții în comuniști, socialiști, democrați sau liberali. Hoțul e hoț și gata iar partidele servesc doar ca paravan.

Mă gândesc acum că mai bine era cu hoții din București. Aceștia erau mai puțini, nu furau de la toți, puteau fi vânați și eventual, bătuți, amendați sau băgați la zdup. La noi, cei care își caută dreptatea în justiție pornesc din start cu gândul la CEDO.

Cu alte cuvinte, valorile și principiile sunt doar speculații eftine. Îmi pare rău de acest popor naiv, și folosit pe post de cârpă pentru picioare. Ce surprize ne mai pregătesc hoții nostri pe viitor nu știm. Știm doar că la Judecata de Apoi ni se va face dreptate și nouă basarabenilor.

ANTI-COMUNISMUL BASARABEAN

 ANTI-COMUNISMUL BASARABEAN

Andrei Sofonea – un român incorigibil, despre

Am cunoscut și mă bucur și azi de norocul ce l-am avut, o mulțime de români din Basarabia și Bucovina, încă dinainte de 1990, și mai ales după. Cei mai mulți sunt figuri de seamă ale vieții publice, oameni cu greutate în balanța isprăvilor Neamului nostru. Fiecare, în felul său și cu ale sale, m-a fascinat, m-a întărit în credința mea că „românul nu piere”, deși sunt tot mai mulți cei care ne-o doresc… Dintre acești mari români dacă ar fi să aleg unul despre care să spun că mi-a fost norocul cel mai mare că l-am cunoscut, nu-l voi numi nici pe vreun prieten fost prim-ministru sau ministru, nici pe vreun academician sau parlamentar de peste Prut ori intrepid om de afaceri, ci mă voi opri la domnul ANDREI SOFONEA, despre care, probabil, nu a auzit nici unul dintre posibilii cititori ai acestor rânduri. L-am cunoscut cu ani buni în urmă, dar nu mi-a fost ușor să-mi dau seama cu ce comoară de om mă întâlneam săptămânal, la ședințele de marți, orele 15, de la Vatra Românească, ședințe la care, în ultimii zece ani, domnul ANDREI SOFONEA era propriu zis amfitrionul nostru. Gazdă, mai pe românește!